EL GRANDE COMANDANTE, ep.12 – Revenirea

Cam dupa o luna de la evenimentele de mai sus, Dinel isi bea cafeaua in biroul sau, gandindu-se ca achizitionarea clubului n-a fost, poate, cea mai buna decizie din viata sa. El privise intotdeauna fotbalul ca pe o afacere: iei jucatori ieftin si ii vinzi scump (dupa cum zicea si George Ilinca, un alt mare afacerist local, jucatorii fiind ca frigiderele). Numai ca in momentul in care dorise sa cunoasca lotul, avusese o mare surpriza: pe terenul de antrenament era un singur jucator. Dinel remarca din prima ca tanarul era mic de statura si destul de firav. “Asta e bine, inseamna ca nu mananca mult” se gandi el, bucuros si incepu sa-l urmareasca cu privirea. Tanarul facea un antrenament destul de ciudat: lua mingea, facea cateva jonglerii cu ea, o trimitea intr-o poarta goala, dupa care fugea in poarta, lua mingea si relua din nou jongleriile, iar o suta, iar fugea dupa ea si tot asa. Dinel, care rareori rezista chiar si la un meci intreg fara sa se plictiseasca, isi zise in sinea lui ca antrenamentele sunt inca si mai plictisitoare si hotari pe loc sa reduca salariile cu 10 la suta, deoarece nu i se parea ca fotbalistii se omoara prea mult cu munca. “Dar ce-o fi cautand asta singur pe aici?” se intreba el si un gand il infiora. “Te pomenesti ca dobitocu’ ala de Gigi le platea ore suplimentare si asta sta si freaca mingea pe-aici, ca sa mai scoata un ban in plus. Trebuie sa aduc un antrenor care sa nu-i tina la antrenamente mai mult de-o juma de ora – o ora. Pana la urma ce atata antrenament, ori stii fotbal, ori nu stii”. Dinel nu putea ramane cu indoiala asta pe suflet, asa ca intra in vorba cu tanarul.
“Hei, tinere, scuza-ma ca te deranjez, poti sa-mi spui intre ce ore se desfasoara antrenamentul? Tare mult as vrea sa vad unul si vad ca pe asta de azi l-am ratat”
Tanarul se intorsese mirat.
“Antrenamentul, domnule?” zambi el. “De obicei, incepe si se termina cand vrea antrenorul, dar…(inima lui Dinel se facu cat un purice)…cum acum nu am antrenor, vin si eu cand am chef”
“Cum adica cand ai chef? Nu trebuie sa urmareasca cineva cat va antrenati, nu in functie de asta sunteti platiti?”
“Nu domnule, n-are nicio legatura. Avem un salariu fix, la care se adauga primele de joc, indiferent ca ne antrenam o ora sau cinci”
Dinel isi veni in fire. “O sa caut un antrenor care sa-i stoarca pe-astia mici 4-5 ore pe zi. Auzi, mai iau si prime de joc, sa munceasca” se gandi el.
“Tu stii cine sunt eu?” il intreba pe tanar.
“Da, domnu’ Staicu, va stiam poza din ziare. Pe mine ma cheama Marius Sava, dar mi se spune Savarina”
“Bai Mariuse, fii atent aici, mie nu-mi place debandada asta care e la echipa. Pana va aduc antrenor, toata lumea se prezinta la antrenament la ora 9 si nu pleaca pana la pranz. Sa fie clar, da?”
“Care toata lumea, domnule? Nu mai sunt decat eu la echipa”
“Cum adica nu mai esti decat tu?” striga Dinel
“Pai da, ceilalti au plecat la Dinamo cu Gigi Netoiu”
Dinel simti ca si cum cineva l-ar fi lovit cu ceva in cap. Isi facuse planuri sa vanda macar 2-3 jucatori, asa de inceput, ca sa-si faca mana si ca sa aiba o motivatie sa continue in fotbal si cand colo nu-l mai avea decat pe maruntelul asta, pe care, la cat era de mic, cu siguranta nu scotea mai mult de doua sute de mii. Simtul lui de afacerist il ajuta insa sa-si revina rapid. “Ok, n-am decat un fotbalist, pai atunci inseamna ca luna asta am doar un salariu de platit. Daca stau sa ma gandesc, e chiar mai bine asa, ca de vandut oricum nu puteam sa vand imediat, ca-mi sareau suporterii in cap”. Gandul asta il binedispuse atat de mult pe Dinel, incat se oferi sa stea in poarta cateva minute ca sa nu se plictiseasca tanarul tragand la o poarta goala, dupa care ii dadu liber pentru ziua respectiva, spunandu-i insa ca il asteapta incepand cu a doua zi de la ora 9.
Tot economia asta de salarii il facu pe Dinel sa nu fie deranjat de absenta prelungita a lui Adrian, plecat, asa cum stim, sa caute jucatori. “Cu cat mai tarziu, cu atat mai bine. Din punctul meu de vedere, e bine si daca-i aduce cu o zi inainte sa inceapa campionatul. Totusi, nerecunoscatorul ar fi putut sa mai dea si el un semn de viata”. Gandurile ii fura intrerupte de nechezatul puternic al unui cal insotit de strigatele omului de la paza. Dinel se repezi la fereastra. In fata cladirii unde isi avea biroul, printre masinile de lux, tocmai parcase un cal. Dar nu calul fu cel care ii atrase atentia lui Dinel, ci persoana care il calarea, un tanar imbracat intr-un maieu alb, stralucitor de curat si care lasa sa i se vada bratele lucrate. Dinel izbucni in ras si deschise geamul:
“Bai Adriene, nu esti normal la cap, pe cuvantul meu. Hai sus!”